Leaota – o aventura – 30-31 ianuarie 2010

Traseu:

• Bucuresti-Fieni – tren
• Fieni – Runcu – Microbuz, cereti informatii in gara si aflati unde trebuie sa asteptati microbuzul
• Prima zi: Runcu – Manstirea Adormirea Maicii Domnului – Cabana Leaota(1330 m) – Varful Romanescu(1713 m) – Vf. Frumuselul (1750 m) – Vf. Vaca(1806 m) – M. Rateiul – stana ~11 ore
• A doua zi: stana – M. Rateiul – Vf. Tancava(1823 m) – Vf. Leaota(2133 m) – Culmea Leaota – Raiosul(1739 m) – Cantonul Andoliei – Dragoslavele ~ 18 ore

Echipa:

1. Eu : Iordache Ionut Vlad
2. Bucatarul : Surlariu Paul
3. Darius : Copilau Darius

Povestea spusa de Darius:
O noua dimineata de sambata. Ma trezesc la realitate in Gara de Nord cea galagioasa si plina cu hoardele de calatori. “Cu 50 de minute in urma totul era atat de diferit, atat de cald si de linistit“. E ora 4:50 si deja am cumparat bilete, in cateva minute trebuie sa apara si ceilalti 2. “Daca o sa gasesc ceva bun de mancare, iar in tren o sa trag un pui de somn, o sa fie un inceput de weekend excelent“.

Baboo si Paul apar la ora 5, in 20 de minute cumparam de mancare, baterii si ne grabim spre tren. Foarte neasteptat insa pe panoul de plecari nu vedem nici un tren pentru Pietrosita. Trenul la care noi aveam bilete avea scris foarte clar Craiova. Nedumeriti, intrebam nasul daca e trenul corect si primim raspunsul“Da, da e de Pietrosita, primul vagon”.

Drumul nu dureaza mult, indeajuns incat sa mancam, sa ne facem planuri si sa dam explicatii nasului de ce mergem pe “gerul asta” tocmai la munte. Nu avem parte de somn: “nu-i nimic, dormim sus mai bine“. Dupa 2 ore ajungem in Fieni, unde imediat gasim si al 2lea transport ce ne va duce pana in “buza muntelui” la marginea satului Runcu. Deoarece microbuzul pleaca la ora 8 avem timp o jumatate de ora sa facem cumparaturi ce se vor dovedii esentiale. (Trebuie sa ma obisnuiesc sa am de fiecare data la mine cateva felii de paine si cel mai important….hartie. Fara hartie eu si Baboo am fi avut problem foarte greu de rezolvat sambata )”.

Ora 9 ne gaseste la marginea satului Runcu acolo unde soferul nu mai vrea sa inainteze pe drumul forestier spre Manastirea “Adormirea Maicii Domnului”. Ar fi fost extraordinar sa scapam si de restu de 9 km de forestier spre manastire, insa ne ajung si cei 15km din Fieni in Runcu.

O mica pauza la doar 5 minute de mers pe drum face ca grupul sa se largeasca, un nou membru se alatura. Si nu o face in orice fel ci cu o intrare superba, ca de poveste. Mai intai starnind frica si apoi bucurie totala. Oprit pe marginea drumului, la 50 de m in urma, Ionut aude strigatul meu panicat: “…caineleee baboo!!!, vezi cainelee!! …alearga spre tinee!!!” , vazand cainele, Ionut pe moment se sperie si tinand cont ca “singurele animale salbatice care il sperie”sunt cainii, asteapta atacul. Insa acesta ajungand langa el ii sare in brate si fericit, cu coada pe post de masina de dezapezit, reuseste sa il cucereasca. Un colt de paine, inghitit pe nerasuflate, il transforma in camarad de drum, in sustinator moral si in detector de lupi.

Dupa o portiune de drum, uitam sa mai comentam, ca drumul era bun si ca soferul ar fi putut sa ne duca mai adanc in inima muntilor, mai ales cand valea se ingusteaza iar peretii ca de chei apar in fata noastra. O priveliste frumoasa, plina de zapada noua ce acopera in unele locuri raul de-antregul. Raul, destul de linistit,se transforma intr-un torent acolo unde gheata il constrange, susura si bolboroseste sub gheta amortita de gerul noptilor trecute. Iar atunci cand peretii vaii incep sa fie acoperiti de turturi si de gheata sunt convins de frumusetea locului si scot aparatul pentru prima data in tura asta.

Dupa cateva sute de metrii observam strigatul peretilor de gheata intalniti in drum. Ne hotaram sa le facem pe plac si sa ii excaladam. (“Hai ca 10 minute nu ne incurca cu nimic, hai sa urcam”). Punem coltarii si incercam sa urcam… dar stupoare si dezamagire: “Un piolet nu ajunge, nu pot urca fara al2lea…nici coltarii astia nu intra, off!…”

Dupa pauza,ne continam drumul pe parcursul caruia tot exclamam si comparam pereti de gheata: “…uite! inca unul, asta e si mai mare ca ala! … daca erau aici si ceilalti am fi urcat sigur”, “ …weekendul viitor ii luam si venim sa urcam, da?”

Ajungem in locul denumit “Intre Vai”, acolo unde ne straduim sa ne protejam patrupedul de ceilalti caini ai cantonului forestier, desi foarte insistenti. Reusim sa il incadram intre noi si sa il trecem de zona aceea ostila.

Continuam sa tinem drumul si dupa ce ne intalnim cu o masina plina ochi de muntomani ii ajutam sa impinga masina pana langa manastire unde vrem sa facem primul popas pentru masa. Ne salutam noii amici si ne stabilim reintalnirea la cabana Leaotei , aflata la 2 ore mai sus.

Aici ,la manastire ,consumam inca unul din momentele acelea care te lasa cu un gust amar si care te face sa urasti si mai tare oamenii, care pretind a avea moralitate si valori mai presus de muritorii de rand.

Urcam pana langa manastire acolo unde totul parea pustiu. ( nu ne mira acest fapt pentru ca era dimineata iar frigul inca dainuia.) Ne hotaram sa nu deranjam ci sa stam,undeva acoperiti de vant, la cativa metrii de manastire, acolo unde si zapada era data la o parte.Cainele nostru face ca prima maica sa iasa pentru a-l alunga: “- Nu vrem caini la manastire sa il luati imediat cum plecait, nu il lasati aici”.Ne lasam rucascii, scoatem supe si ceva de mancare, pregatim supa si atunci cand eram aproape gata sa mancam inca o maica isi face aparitia. Insa intalnirea cu aceasta din urma este destul de neplacuta. Ingrozita ne spune: “ce cautati aici?!, …doamne freste!!!, …langa biserica!! …voi faceti supa langa biserica, ferasca d-zeu!!, …voi nu sunteti crestini?!… plecati imediat, plecati cu cainele vostru!”. Stupefiati, fara chef de cearta, fara a ne dori sa suparam Domnului, aceste fiinte evlavioase si cu sufletul plin de bunatate “crestina”, ce isi ajuta aproapele (asa cum Dumnezeu sustine ca trebuie sa faca), ne luam tot echipamentul si parasim manastirea. Pacatul fusese intreprins; diavolul ne cuprinse sufletele, valorile noastre anticriste ne facura sa mancam langa biserica. Apocalipsa era aproape. Insa noi ne amuzam:, defaimam biserica si radeam de puritatea virginelor domnului (“unele chiar au nevoie de … – te scapa de stres si poate chiar iti umple sufletul de dragoste si trandete. Lipsa totala e grava, strica sus la intelect”).Dupa ce mancam si ne hranim bunul camarad, continuam sa urcam pe un drum care din plat se transforma imediat in serpentine.

Urcam pe urmele amicilor nostrii si destul de repede ii ajungem din urma si preluam stafeta, incepem sa taiem noi zapada iar ei pe urmele noastre ferii.

In putin timp ajungem la cabana Leaota, acolo unde iesind din padure in poienita in care ea se afla, cateva totemuri ne indruma falnice. Ne simtim de parca ne-am fi intors cu 30-40 de ani in urma (“…pe vremea cand si harta noastra a fost scrisa”), atunci cand cabana aceasta atat de frumoasa era abia construita.

Atunci cand aceasta era primitoare si plina de oameni ai muntelui, atunci cand fiecare noapte s-ar fi lasat cu petreceri si folkareli grozave. Vremea ei insa a trecut, acum este doar o fantoma, un schelet a ceea ce a fost odata.Inauntru,cabana prasita, cu o lumina de crepuscul si un iz fantomatic ne trimite intr-o lume a imaginatiei. Vedem cum in vremurile glorioase, de mult apuse, la barul de sub scara, cabanierul te asteapta cu ceai cald, sala de mese este plina ochi cu muntzomani cantaciosi, pofticiosi de caranciosi gustosi.

Urcam scarile la etaj unde, parca sobele inca degajau caldura, iar trosnetul lemnelor scotea singurele zgomote auzite in timp ce fantomele noastre trageau un pui de somn odihnitor. Doar unul singur nu avea somn, Marcel, baiat la vreo 15-16 ani, prima oara pe munte, ajuns aici probabil sa inteleaga tainele naturii ; scria cu briceagul, la lumina lunii , numele sau si data vizitei, aprilie 1976.

Iesim din cabana, luam o mica gustare si urcam pe generatorul de current al complexului, ce se ridica deasupra pamantului la 20-30 de metrii. Urc primul, si lucrul acesta ma nelinisteste putin, neavand experienta de a urca pe o scara perfect verticala fara asigurare. Dupa ce prind curaj, ajung in varf ,acolo unde o panorama extraordinara mi se destainuie. Vedeam de la cosurile combinatului din Fíen, pana la cele din Campulung si chiar Craiova. Vedeam toate vaile leaotei si chiar varfurile muntilor. Dupa aceea ne luam ramas bun de la complexul ce ne-a gazduit pentru cateva momente frumoase. (Sa speram ca noul cabanier se va ocupa cum trebuie de recladirea celorlalte cabanute, si mai ales a cabanei principale, iar tot complexul va redeveni frumos ca odinioara). pana aici mersesem primii 12-14km ai traseului.

De aici incepe cu adevarat Leaota, de aici incepe mersul lung, de aici incepem sa ne calcam talpile in picioare, de aici incolo nu ne vom opri decat pentru odihna, de aici frumusetea imaginilor se transforma in suferinta trupului, in placerea de a munci pentru a castiga favorurile acestui munte, de aici ne vom inalta in locurile acelea ,unde numai zapada si animalele salbatice isi fac veacul, de aici incepe…

Urcam pe urmele altui grup, ce se opreste putin mai sus la o stana superba de piatra. Le vorbim de planurile noastre, ne uram unii altora carari insorite si sanatate si ne vedem de drum. Planul a fost sa ajungem la Stana de sub Leaota(undeva in dreapta varfului ,la est de acesta)Avansam spre prima culme incet, avand in vedere stratul gros de zapda, ne straduim sa stam pe zapada tare, incercam sa evitam zonele in care zapda crapa si in care ne afundam pana la genunchi, insa ne iese destul de greu.

Dupa ce o urcam, continuam spre varful Romanescu in prima faza coborand putin si incercand sa ne dam ca pe derdelus, insa nu reusim. Aflati sub varful Romanescu nu gasim drumul(fiind ascuns de zapada) si o scurtam pe curba de nivel, spre zona unde acesta era inca vizibil undeva in dreapta noastra. Ajunsi aici observam cum in departare spre vf Leaota se formeaza un front atmosferic foarte primejdios(”In 2 ore o sa ajunga si la noi cu tot cu vant si ninsoare”). Abia terminam sa constatam cele mentionate si vantul deja isi face aparatia.

Peste cateva minute apare si ceata si ninsoarea. Insa nu ne descurajam ne continuam drumul si incercam sa tinem cont de locul unde ne aflam. Scoatem harta des, ne orientam ,insa nu reusim sa facem mare lucru, ceata e prea deasa, iar vantul naprasnic.

Si mergem…

Dupa cativa km de mers in conditii proaste, stana ce aparare in fata noastra ni se pare o mana cereasca. Ar mai fi fost doar 20-30 minute de lumina pana sa punem frontalele. Consideram ca am ajuns la destintatie si ne hotaram sa ramanem aici. In prima faza eu realizez ca suntem cu cativa km in urma insa cad de accord cu ceilalti ca am ajuns la stana de destinatie. Insa nu a fost asa, era o stana ce nu aparea pe harta, si se afla la 1-2 km departare de varful Leaota(ne-am dat seama de lucrul asta cand am ajuns a 2a zi pe varf si am consultat harta si felul in care am mers).

Acesta decizie, aceasta concluzie eronata cu nu mai putin de 1-2km, va conta destul de mult pentru felul in care vor decurge lucrurile in ziua urmatoare.Coboram pana in saua unde se afla stana, iar aici aprindem un foc cu lemnele pe care le gasim acolo (ulterior aflam ca ciobanii, pentru a nu isi gasi stanile devastate, lasa peste iarna multe lemne taiate, ca vanatorii si turistii sa le poata folosii), Dupa cateva ore langa foc, ne incalzim, ne uscam si dupa ce ne indestulam si ne hranim cainele, ne asezam sacii in “priciurile” stanii – politele pe care vara sta branza la uscat dupa ce este afumata. Un somn adanc ne cuprinde, oboseala si presiunea ne ajuta sa adormim imediat. Mai tarziu, Baboo e trezit de lumina lunii pline, ne trezestesi pe noi in miez de noapte si ne aduce o cana cu apa calduta, “nu mai puteam de sete, am topit zapada si v-am adus si voua ca sigur va e sete”, si chiar asa era .Vine si ora 6 cand alarmele incep sa sune frenetic, cu greu ne trezim, ne strangem toate bagajele, ne intoarcem la vatra, facem mancare, topim zapada pt apa si dupa 2 ore jumatate de forofota plecam. Stabilim sa coboram pe creasta Vestica ce ducea pana in satul Dragoslavele.

In timp ce ieseam din saua stanii, privim inapoi unde, pentru ultima oara multumim inca o data acesteia pentru ca ne-a gazduit cu atata candoare.Urcam inapoi in traseul ce duce sus in varful Leaotei. Vantul si ceata deasa nu prevestesc un traseu usor pana pe varf, dar alte optiuni nu avem, trebuie sa urcam…

Si mergem…Si mergem…

Si ne oprim… Si iar mergem …

“ba nu! hai sa urcam aici sus ca asta trebuie sa fie varful” . Dezolare, sentiment neprihanit, odata ajunsi in culme nici urma de varf, acolo departe acolo e varful…

Si iar mergi, si iar urca…

“aici e sigur, hai sa il ocolim nu il urcam pieptis.Pe partea cealalta e un drum mai usor”.Dupa ce mergem o bucata buna de drum, ocolinm varful, scoatem busola si harta(“pe ceata astea deasa, cat pot sa ne ajute? ”), insa observam ca directia drumului de la E s-a transformat in N si presupunem ca am trecut deja de varf si trebuie sa schimbam in totalitate directiade mers. Suntem obligati sa urcam pieptis pe directia Vest; e singura sansa sa gasim creasta ce ne duce in Vestul masivului, in oricare din localitatile de acolo (Rucar, Dragoslavele, Stoienesti, etc.).Incepem urcusul, inspre nimic, cu amar in suflet si cu frica de neprevazut, , caci abia daca vdeam la 5-10m in fata. In timp ce urcam prin peretele de alb orbitor, gandul imi zbura aiurea (“poate dam intr-o creasta plina de zapada unde poate zapada va fi instabila, poate vom auzi zgomotul ala si fluieratul si golul in stomac”). Totul trece cand dam in creasta pe marginea careia mergand ajungem in sfarsit, dupa un urcus istovitor de nu mai putin de o ora, pe varful Leaota.

“- Baboo, asta o fi Leaota, parca piatra aia e antropica; -Nu nu, e doar o roca”. Nu trec 20 de secunde si fericirea reapare pe fetele noastre, era totusi momaia uriasa de pe varf. Fericiti, ne ascundem in spatele momaii si inghtim ceva dulce, dupa ce scoatem harta si cantarim traseele.

Ramanem pentru cel de Dragoslavele si cu busola in fata tinem creasta Vestica. Creadeam ca greul a trecut si in cateva ore vom ajunge jos… insa am uitat sa mai observam ceva. Distanta de pe harta am neglijat-o complet. Desi parea cel mai scurt traseu tot aveam 10-20 de km de mers pana jos.Ne straduim sa tinem traseul si uimiti chiar gasim pe creasta cateva semne ascunse pe sub gheata prinsa pe pietre.

Coborarea de pe creasta nu dureaza foarte mult. Ajungem sa realizam ca fara busola ar fi fost imposibil sa coboram pe unde trebuie. Daca tineam creasta de 2-3 ori aveam sansa sa o luam gresit spre alta directie, fiecare rectificare a directiei ne-a pus inapoi pe traseu, “desi eram siguri ca incolo e directia buna…” (Nu o sa mai plec niciodata de acasa fara busola de acum. Inainte…)Dupa o jumatate de ora de mers, creasta scade vertiginos pana la nivelul padurii,acolo unde, coborand un pic cam mult incercam sa revenim pe traseul stabilit de sus. Taind pe curba de nivel, ma opresc brusc:”…zapada aia e asa de multa, asta sigur se duce la vale” (culmea avea 5-10 m deasupra noastra si alti 30-40 sub noi), Baboo insa “incearca sa mearga mai departe”, insa nu face mai mult de 4-5 pasi si zapada din fata si de deasupra se rupe. Am tras o sperietura pe cinste pentru ca in cateva clipe zapada din fata lui baboo o ia la vale cei 30-40 de m. “…hai inapoi, hai pe jos” singurele cuvinte pe care le-am rostit, privind cum deasupra noastra zapda s-a oprit doar dupa 2-3 m de alunecat.

Continuam drumul pe sub culme si incercam sa urcam pe acolo pe unde urcusul spre creasta e scurt. Si aici zapada se rupe insa nu pleaca (oricum zona cu zapada rupta era foarte mica).Dupa cateva minute, suntem nevoiti sa urcam pe un varf care parea destul de inalt fata de pozitia in care noi ne aflam. Urcam greu, zapada ne trece de genunchi, iar spargerea ei ne omoara. Dupa ce ajungem sus eu cad fericit langa semnul varfului.

Tinem drumul pentru cativa km, trecand tot felul de varfuri si sei prin poenite din ce in ce mai frumoase datorita zapezii nebatute vreodata de om.Totusi, din cand in cand o urma de animal salbatic mai strabate zapada. In ultima dintre poienile in care am ajuns, dam de un grajd in care ne refugiem pentru cateva momente si unde ne facem planul pentru mai departe. Trecand de poiana ,aflati la poalele altui varf, ne inbarbatam si incepem sa il urcam.

Dupa 50 de metri ne dam seama ca asta e varful pe care mai devreme ne hotaraseram sa-l ocolim. Coborarea pe partea Nordica,insa, din locul in care ne aflam, ne putea fi fatala pentru ca partea de nord era acoperita de vant si de un strat amenintator de zapada, care sigur ar fi declansat o avalansa puternica (varful avea 1800m iar noi aveam cel putin 300m de zapda deasupra noastra). Am hotarat sa continuam urcarea fiind singura optiune sigura, chiar daca era si cea mai obositoare.Coboram in urmatoarea sa, unde concluzionam dupa o scurta discutie suntem foarte obositi si nu mai putem urca restul de varfuri de pe acea creasta. Ne orientam cateva momente si hotaram sa coboram pe marginea unui parau care ajungea la un drum forestier. Decizia luata s-a dovedit a fi nepotrivita dupa o ora de balaurit prin padure.

Dupa ce am dat de valcelul primului parau coboram pe langa el pana cand incepe sa sape destul de adanc, iar muntele incepe sa fie din ce in ce mai abrupt, tinem directia cat de mult putem inspre sat (vest), insa trecand valceaua si culmea de deasupra realizam ca nu avem unde merge decat in jos (in nord-vest) pe zone foarte abrupte. Se face intuneric.

Mergem pana dam de al 2lea parau pe crusul caruia coboram pana in locul unde peretii de piatra ne incadreaza si ne tot ameninta cu zone de saritori si cascade. Frica si un zgomot pe care baboo il ia drept cascada in departare, ne facem sa luam decizia sa urcam pe culmea cealalta. In timp ce urcam, datorita abruptului, datorita zapezii instabile si a gandului ca mai sus vom da de piatra si am urcat degeaba, ne scade moralul extraordinar de tare, incepem sa alunecam rand pe rand cativa metri.

Prima alunecare m-a speriat destul de puternic, dupa ce ma dezechilbrez si alunec, fac orice sa nu cad prea departe si dupa 10-20 de m reusesc sa ma agat de un brad(“ gata trebuie sa scot neeaparat pioletul…”). Paul are parte de grozavie si mai mare. Ramas in spate doar cu patrupedul nostru, aluneca puternic si nu se opreste decat 20-30m mai jos,unde se taie nu foarte puternic la mana, insa spaima a fost puternica. Cainele demonstreaza inca o data devotamentul pentru “haita” lui si alearga pe langa Paul incercand sa faca orice ii sta in putere sa il ajute(good dog).

Coborand de pe culmea aceea, de acum ajutati de piolet, dam in cel de-al treilea parau, cel mai mare, care spre nelinistea noastra se termina intr-un perete vertical de 10 m care sub nici o forma nu putea fi coborat. Schimbam directia in sens invers. In loc de nord-vest continuam drumul spre est, pe acolo fiind singura zona abrdabila in coborare.

Dupa jumatate de ora ajungem in locul in care in orice parte am fi mers padurea era extrem de abrupta. Un mic horn,insa, imi atrage atentia. Peretele acela s-a redus la maxim 5 metri inaltime, iar vegetatia de pe langa si zapada ne-ar asigura o coborare usoara. Ii chem pe baieti, pt ca ramsesera mai sus intr-o zona mai dreapta. Inainte sa cobor prin horn vreau sa vad si la 5 m mai departe cum este peretele si parand mai accesibil ma apropii tinandu-ma de copacii din jur. Gheata de sub zapada insa ma face sa alunec, sa ma desprind de copac si sa cad pe rucasc ducandu-ma la vale cu toata zapada de acolo. Ajung jos dupa o saritura de cel putin un metru, si ma opresc in zapda adanca (“haide-ti pe aici e mai bine” – le strig celorlalti). Baboo ma urmeaza tinandu-se de copac insa nu vede ca acolo e gheata si aluneca ramanand prins de copac. Copacul se rupe si cade la fel ca mine in zapada mare . Doar Paul, usor, usor, acum cu toata zapada luata de pe pietre, cobora cel mai bine(fara sa cada)… “ce a fost mai greu a trecut”.

Ajungem langa paraul pe care ne hotaram, ca de data aceasta, sa nu il mai parasim pana jos. Insa nu suntem foarte fericiti, paraul curgea in directia Est. Raurile erau cu 1km mai in spate decat ne asteptam si coborau spre un alt drum forestier cu mult mai lung decat celelalt. Dupa un calcul scurt la scara hartii ne dam seama ca e vorba de “doar” 15km. Eram tristi si resemnati la gandul ca mai avem foarte mult de mers pana la civilizatie, insa dupa nici 20 de minute de coborare observam drumul forestier mult asteptat, si izbucnim de fericire strigand cat ne tinea glasul. Ajunsi langa drum facem ultimul din acea aventura, din acel loc in care am consumat 5 ore de supravietuire, 5 ore de extenuare, 5 ore in care am reusit sa ne tinem moralul sus, 5 ore in care am depasit toate obstacolele puse in cale si in care sansa a fost de partea noastra.(sau nu)

De aici totul devine simplu, ajungem la un canton forestier, unde domnul Sebastian , un batranel bolnav ce statea acolo sa pazeasca, ne primeste inauntru cu bratele deschise, ne pune la masa si la uscat(nu de alta dar prin padure am mers ba pe ninsoare ba pe ploaie). Pentru ca este ora 22 nu putem sta foarte mult si nu acceptam oferta sa de a dormi acolo.

Luam decizia ca pentru a putea ajunge in Bucuresti in timp util trebuie sa continuam. In jurul orei 24 ne luam ramas bun si tinem drumul forestier lung de 15km pana in Dragoslavele. Drum ce ne va consuma si ultimele resurse de putere, drum ce ne va arata ca o extenuare atat de puternica te poate costa mult(ultimii 5km de coborare, am fost nevoit sa ii cobor schiopatand).Ajunsi in sat, in jurul orei 5 dimineata suntem in sfarsit luati de o masina (dupa doar 3-4 ore de asteptat in ger), ce ne va duce in Pitesti. Ajungem in Bucuresti in jurul orei 9 adusi de un iubitor al muntelui de prin Craiova si privim inapoi.

Incepem sa intelegem ca Leaota asta a noastra ramane imprevizibila, ramane un munte greu, un munte ce nu ne dezamageste absolut deloc cand spunem: “aici ne putem atinge limitele”, pentra ca: acum, aici, asa a fost!

Trebuie sa Multumesc:

- frontalei lui Andrei – care ne-a calauzit cu puterea sa angelica de a lumina cele mai intunecate prapastii. Cea fara de care nu as fi putut sa vad peretii de langa rau la care daca ajungeam sau inspre care daca alunecam puteam sa vorbim altfel despre aceasta iesire.

- Pioletului meu care m-a tinut intreg acolo langa zonele prapastioase de padure de unde trebuia sa aleg traseul cel mai bun pentru a cobora.

- Hartii lui baboo si Busolei mele caci fara ele nu puteam sa ne descurcam in nici un fel.

- Zeilor muntilor Leaota pentru ca ne-au avut in pace, chiar daca am luat decizii proaste uneori.

- Cainelui fara de care “haita” nu era intreaga. Loialitatea cainilor este extraordinara, le multumesc tutror prietenilor patrupezi intalniti in toate masivele prin care am fost. Le multumesc lor pentru ca nici unu nu m-a lasat la greu. Multumesc!

- iubitelor, parintilor si prietenilor ce s-au ingrijorat de soarta noastra(chiar daca nu a fost cazul Tongue out).

PS: Multumim voua cititorilor pentru timpul acordat… pentru ca tare mult m-am mai lungit

Sfarsitul povestii lui Darius

Poze : Darius Copilau

Toate pozele:

Articole similare:

• Leaota 16-17 mai 2009 — Wild Thing, I Think I Love You –
• Anul 2010 in 130 poze