Am urmat un link postat de prietena mea Codruta aici. Tot ea a postat acest link catre poezia din titlu. Mi-a placut mult si am zis ca trebuie sa o pun intr-un articol pe blog.
Si ploaia vine alba, densa, calda
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele intinse
Si-un fosnet larg prin cetinis rasuna.
Alunecind printre nervuri si aripi
Ploaia patrunde-n sufletul padurii -
Si ceturi albe se preling din piscuri
Si-n ceata, insetati, rotesc vulturii.
Si vine-un ceas când umbrele pasesc
Printre copaci, ca vulpile roscate -
Când peste ramuri ploua cu-nstelari
Si totul iese din singuratate -
Un ceas când muschiul fumega usor,
Când lemnul viu, lovit de stele, suna,
Când cerului îi este dor de munti,
Iar muntilor le este dor de luna…
Voi incerca sa obtin si acordul proprietarilor astel incat sa nu supar pe nimeni. Sper ca va place.
frumos…
Frumos, dar daca te prinde o ploaie ultra rece pe la Parul de fier in Fagaras, nu-ti mai arde de nicio ploaie, chiar daca e frumos descrisa in versuri.
Hey Ionut, ma bucur cu adevarat sa gasesc aceste versuri si pe pagina ta. Este o poezie-pastel de care m-am indragostit inca de la prima citire, mai ales datorita aerului sau tomnatic, desi nu se specifica nicaieri asta – asa mi-am imaginat. S-auzim si sa te faci Bine! >:D<